Iunie începe cu o zi specială – Ziua Copilului. Ne bucurăm pentru cei mici, postăm o poză simpatică, poate dăm un telefon. Dar rareori ne întrebăm: Ce-ar fi dacă ziua asta ar fi despre mine? Despre copilul din mine care încă e acolo, dar pe care l-am tot pus pe „silent”?
Trăim într-o cultură care ne învață să devenim „adulți funcționali”. Să ne controlăm emoțiile. Să avem răbdare. Să nu visăm cu ochii deschiși la birou. Să nu râdem prea tare în public.
Și fără să ne dăm seama, copilul din noi începe să se teamă că e în plus. Că n-are loc.
Când ne gândim la „copilul interior”, îl tratăm uneori ca pe o problemă de rezolvat: să-l vindecăm, să-i oferim ceea ce n-a primit, să-l conținem. Dar poate copilul ăla nu are nevoie să-l „conțină” nimeni. Poate are nevoie doar să iasă afară, să respire și să se joace fără să fie analizat.
Vacanța, vara, ieșirile spontane – nu sunt doar pentru copii. Sunt pentru partea din tine care n-a uitat cum e să te bucuri fără motiv. Partea care nu întreabă „la ce folosește?” Care vrea să se dea cu bicicleta, să sară în valuri, să mănânce înghețată la 10 dimineața.
Și dacă simți că ceva în tine e obosit, iritat, resemnat, poate nu e neapărat burnout. Poate e acea parte din tine care n-a mai ieșit la joacă de luni bune.
Așa că azi, în loc de un podcast de productivitate, poate mergi la o cafea fără telefon. În loc de o listă de „îmbunătățiri personale”, poate pui muzică și dansezi în sufragerie.
Cu toții avem în noi un copil care nu cere „dezvoltare personală”. Cere libertate, curiozitate, joacă. Nu are nevoie să fie reparat, vrea doar să fie scos la plimbare.
