Organizația Mondială a Sănătății spune că ne petrecem în medie cam o treime din viață la locul de muncă (iar asta înseamnă peste 90.000 de ore de muncă – estimare bazată pe săptămâna de lucru de 40 de ore). E mult, nu? Da, este. Și dacă tot este atât de mult, cum ar fi să fie și cu sens? Nu mă refer aici la sensul vieții găsit în muncă (deși și aceasta este o discuție care merită purtată), ci la a încerca să avem o experiență cât mai bună în mintea noastră în timp ce suntem la lucru.
Nu cred că e vreo noutate când îți spun că o parte din presiunea resimțită la muncă, dincolo de manageri și termene limită, este o presiune interioară determinată de dorința ta de a fi mereu bun, performant – spune-i cum vrei. Cei mai mulți dintre noi avem un astfel de standard exagerat (nu avem cum să fim mereu performanți), cuplat cu o teamă teribilă de eșec, iar asta ne determină înspre o spirală de gânduri și comportamente care ne epuizează sau ne iau orice bucurie din rezultatele noastre.
În terapie apare întotdeauna o discuție interesantă în încercarea de a înțelege acest standard – cum s-a format el și ce stă în spatele lui? Ce cerem, de fapt, de la noi și în ce momente ale dezvoltării noastre am învățat că nu suntem suficient (de deștepți, de competenți, de frumoși, de curajoși, etc)? Și oare când vom simți că suntem suficient? Cum de am ajuns să ne definim valoarea personală într-un mod atât de restrictiv? Știu, multe întrebări, dar și asta înseamnă terapia, să chestionăm lucrurile pe care le luăm de-a gata.
Undeva, în interacțiunile din copilărie și adolescență, cei mai mulți dintre noi am dedus că nu avem voie să greșim, nu avem voie să nu știm, altfel vor fi consecințe teribile. Poate am greșit la caligrafie și ni s-a rupt foaia caietului și am fost puși să rescriem totul de la capăt, printre lacrimi și sughițuri. Poate un adult la școală sau acasă ne-a umilit sau ne-a tachinat constant pentru neajunsurile noastre. Cumva am înțeles că a greși e de neiertat și ne face să ne simțim mici și neputincioși.
Distanța aceasta dintre a nu ne simți suficient de buni și interdicția aproape absolută a eșecului declanșează sentimentul chinuitor al imposturii și comportamente care, alături de presiunile de la job, ne conduc spre burn out. Dificultățile se văd foarte bine în situații limită, de criză. Acelea sunt situațiile în care ne destabilizăm cu ușurință, ne simțim vinovați că nu suntem mai buni, nu ne mai luăm pauze, nu mai reușim să păstrăm perspectiva asupra lucrurilor. Creierul nostru e inundat de emoții copleșitoare, pierdem sentimentul controlului și ne izolăm. Când trece furtuna ne liniștim, dar asta doar până la următoarea furtună.
