Ești într-o ședință și cineva îți pune o întrebare la care nu știi răspunsul. Spui că trebuie să verifici și că vei reveni cu informațiile. Nimeni nu pare deranjat, discuția merge mai departe. Dar tu te gândești la momentul acela tot restul zilei. Oare și-au dat seama că nu te pricepi atât de bine pe cât credeau? Oare se întreabă cum ai ajuns în poziția asta? Dintr-odată, toate lucrurile pe care le-ai făcut competent par să conteze mai puțin decât o singură întrebare la care n-ai știut să răspunzi.
Dacă îți sună cunoscut, s-ar putea să fi experimentat ceea ce psihologii numesc sindromul impostorului: sentimentul că nu ești atât de competent pe cât te consideră ceilalți și că, mai devreme sau mai târziu, cineva își va da seama.
Succesul nu e de ajuns
Paradoxul sindromului impostorului este că nici măcar succesul nu reușește întotdeauna să ne schimbe părerea despre noi înșine.
Când reușim ceva, punem rezultatul pe seama norocului, a circumstanțelor favorabile sau a efortului exagerat. Când greșim, în schimb, considerăm greșeala drept dovada propriei incompetențe.
Uneori, perfecționismul întreține acest mecanism. Dacă o sarcină a fost ușoară, înseamnă că oricine ar fi putut să o facă. Dacă a fost dificilă, înseamnă că nu suntem suficient de buni. Dacă am avut nevoie de ajutor, succesul nu ne mai aparține. Oricare ar fi rezultatul, găsim noi o explicație de ce nu merităm.
Mai mult de atât, strategiile prin care încercăm să ne compensăm, nu fac decât să alimenteze problema. Muncim peste program, verificăm obsesiv fiecare detaliu, evităm provocările pentru care nu ne simțim pregătiți. Iar când lucrurile ies bine, ne spunem că am reușit doar pentru că am depus un efort uriaș.
Cum ieșim din acest cerc?
1. Învață să-ți recunoști contribuția. Când ai un succes, întreabă-te ce ai făcut concret pentru a-l obține. Ce decizii ai luat? Ce probleme ai rezolvat? Sigur, și norocul a avut un rol. Sigur, și colegii au contribuit la asta. Dar să nu-ți ignori propria contribuție.
2. Aplici aceleași standarde tuturor? Dacă un coleg cere ajutor sau face o greșeală, îl consideri incompetent? Probabil că nu. Atunci de ce ești așa de sever cu tine însuți?
3.Nimeni nu e perfect. Exersează din când în când imperfecțiunea: alege o sarcină cu miză redusă și termin-o fără extra-verificări. Sau fă-o doar „destul de bine”. Observă ce se întâmplă. Poate descoperi că un rezultat bun nu trebuie să fie „perfect” și că o greșeală nu distruge tot.
Nu e totul „sindromul impostorului”
Uneori, sentimentul de nesiguranță este firesc. Poate ești la început de drum, poate înveți ceva nou sau poate lucrezi într-un mediu în care primești prea puțin feedback de la superiori. Nu orice îndoială reflectă o percepție distorsionată.
Și, până la urmă, competența nu înseamnă să știi totul sau să nu greșești niciodată. Înseamnă să poți învăța, să ceri ajutor când ai nevoie și să faci față unor situații noi.
