Articol scris de CAMI DUMITRU – psihoterapeut in cadrul clinicii THEMIND
O simplă căutare pe amazon.com în secţiunea „Cărţi” dupa cuvântul „fericire” (happiness) generează 89.577 de rezultate.
Fericirea (definită de cercetătorii din psihologie mai degrabă în termeni de „well-being”) reprezintă, în cultura noastră, scopul şi recompensa supremă. Este un alt Graal şi, cel puţin declarativ, suntem dispuşi să ne implicăm în toate cruciadele posibile pentru o găsi. Nu-mi vine în minte niciun alt exemplu de realitate sau stare interioară atât de dificil de definit, dar atât de mult obiectualizată: căutăm fericire, o găsim, o pierdem.
Efemerul transformat în obiect de larg consum.
De aceea, psihologia pozitivă preferă termeni precum „crearea fericirii” sau „construirea fericirii”. Nu sunt neapărat mai potriviţi, dar traduc mai bine o realitate dovedită prin studii şi date: fericirea poate fi construită, pas cu pas, în mod conştient şi voluntar.
Fericirea nu e o stare care ne cuprinde brusc şi mistic, nu ne trezim dimineața subit aureolaţi de lumina ei caldă. Fericirea se construiește şi se antrenează cu luciditate. Să îţi construiești starea de bine înseamnă în primul rând să stii ce te face fericit, iar asta presupune sinceritate şi atenţie îndreptate către interior, cu răbdare. De altfel, studiile arată că cei mai mulți dintre noi urmărim cu îndârjire şi frenezie scopuri care, odata atinse, ne lasă în cel mai bun caz un sentiment de mulţumire volatil, de a ne fi îndeplinit sarcina şi nimic mai mult. Iar după această autoreflecţie e necesar să acționezi, intenţionat, asumat, e nevoie să nu cedezi tentaţiei unui fel de a fi mult mai comod, în care lucrurile ţi se întâmplă, iar tu nu ai nicio contribuţie.
Trăim insa într-o cultură a efortului minim. Asociem dezinvolt efortul cu nefericirea, cu neplacerea, ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume. Căutam rezolvări rapide şi, daca se poate, instantanee, pentru orice tip de problemă cu care ne confruntăm (dureri de dinţi, alegerea unei şcoli bune pentru copii, dileme existenţiale).
Refuzăm ideea de efort şi, uneori, lucrurile par a-şi pierde din valoare dacă au fost „contaminate” de efort. Am auzit adesea în terapia de cuplu următorul tip de replică: Dacă partenerul meu mă iubeşte, atunci satisfacerea nevoii/ dorinţei „x” pentru mine ar trebui să vină natural. Dacă depune efort, atunci gestul lui/ei nu vine din inimă. Asteptări nerealiste, presupuneri eronate. Dacă ceva nu e firesc, nu vine simplu, atunci nu e autentic. Este o eroare de gândire în capcana căreia putem aluneca ușor.
Şi atunci cum rămâne cu construirea fericirii?
Suntem atât de ambivalenţi faţă de ideea de efort încât sesizam rareori exemplele aflate chiar sub ochii noştri. Cei mai mulţi dintre noi depun efort în activitatea profesională pe care o au, depun efort să îşi achite ratele, depun efort să îşi păstreze o anumită greutate, etc. Îşi pierd toate aceste lucruri valoarea?
Ideea nu este de a glorifica dificultăţile; nici de a asocia valoare exclusiv lucrurilor complicate sau pentru care trebuie să muncim. Este vorba despre a demitiza anumite credinţe automate care ne ghideaza acţiunile şi de a alege asumat. Este vorba despre a nu mai aştepta un noroc extraordinar, un print pe cal alb, o amantă perfectă sau un copil genial şi iubitor. Este vorba despre a acţiona. Conştient, voluntar, pe termen lung.
