Articol scris de MIRCEA ZGARDAU – Psihoterapeut in cadrul THEMIND
Originile dinamicilor depresive se gasesc in experientele umane dureroase din perioada de imaturitate, de obicei experiente de separare si pierdere a obiectului sau a persoanei iubite.
Pierderea timpurie nu este intotdeauna asa cum ne-am astepta, concreta si observabila (de exemplu un deces sau separarea de un parinte) ci poate fi doar o separare in plan psihologic, ca in cazul unui copil care cedeaza presiunii de a renunta la unele comportamente dependente necesare, inainte ca el sa fie pregatit emotional sa o faca (de exemplu renuntarea la facutul in scutece in favoarea olitei sau renuntarea la suptul degetelor).
Copiii sunt dependenti in mod existential de un apartinator sau parinte. Daca aceia de care ei trebuie sa depinda nu sunt de incredere (parinte absent, inconstant emotional) sau sunt perceputi ca rau intentionati (abuzatori, suprasolicitanti, interdictivi, moralizatori), ei trebuie sa aleaga intre a accepta aceasta realitate sau a o nega.
Daca ei o accepta, pot intelege ca viata lor este goala si fara sens, ca ea nu poate fi influentata de ei insisi, ramanand cu un sentiment cronic de gol interior, de inutilitate, de neputinta si de disperare existentiala. Pacientii de acest tip se simt frecvent victime ale sortii, victime lipsite de putere.
Daca in loc sa accepte aceasta situatie, ei neaga faptul ca cei de care ei depind nu sunt de incredere (deoarece nu pot sa suporte sa traiasca in frica), pot intelege ca sursa nefericirii lor sta chiar in interiorul propriei persoane, pastrand astfel speranta ca o imbunatatire a persoanei lor poate schimba circumstantele. Astfel, viata lor ar putea deveni mai buna doar daca ar putea sa devina mai buni, mai putin distructivi, mai putin egoisti decat cred despre ei ca sunt.
Sentimentul de vinovatie generat este un mecanism de aparare, de intoarcere impotriva propriei persoane, scopul sau psihologic fiind diminuarea anxietatii de separare. Daca un copil crede ca furia si critica sa adresate parintelui, percepute sau imaginate ca fiind simtite de parinte, sunt ceea ce determina abandonul/absenta acestuia, se va simti mai sigur intorcandu-le asupra propriei persoane, astfel mentinand un sentiment de putere : „ daca raul este datorita persoanei mele rele, am acces la el si deci sta in puterea mea sa schimb aceasta situatie prin a deveni o persoana mai buna”.
De obicei, experienta clinica arata ca de cele mai multe ori psihicul prefera sentimentul de vinovatie (pacientul se simte o persoana rea dar puternica in a schimba situatia de viata existenta) in locul neputintei (pacientul se simte o victima a vietii, fara posibilitatea de a schimba contextul sau de viata).
Intr-o societate in care adultii esueaza in a-si face suficient de mult timp sa asculte cu sensibilitate preocuparile copiilor, in care oamenii isi schimba locuinta in mod repetat, in care rupturile familiale sunt obisnuite si in care emotiile dureroase se cer in mod frecvent a fi ignorate/negate (fiind considerate slabiciuni), nu este surprinzator ca rata depresiilor la varsta tanara si numarul tentativelor de suicid au crescut rapid.
Psihoterapia ca proces urmareste reinstaurarea configuratiei intiale de atasament in cadrul relatiei pacient-terapeut avand ca scop modificarea perceptiei asupra experientei dureroase timpurii initiale, prin ochii pacientului matur din prezent. Experienta emotionala creata de cuplul terapeut-pacient devine astfel una corectiva si va duce la sfarsitul procesului terapeutic la o imbunatatire a capacitatii pacientului de a-si trai viata si a o valoriza.
